Asta fiindcã în vremurile în care un bãþ albastru era cea mai mov recompensã pe care o scãpau cãpcãunii rezidenþi ai Dire Maul-ului din mânã prin sucombare, Uldum era doar un substantiv propriu. Acum, cuvântul e asociat cu o excursie anacronicã în ingineria universului Warcraft, probabil cea mai filozoficã drumeþie din joc. Deºi trimiterile ºi aberaþia spiraleazã înspre cercuri mai înalte, ne amintim subit cã suntem în World of Warcraft ºi nu Enter the Void când descoperim catacombele urmãtoare: întoarcerea la clasic e marcatã de Grim Batol, o metropolã cândva proprietate a dwarfilor, acum teren de joacã pentru minionii anarhiºti ce-l slãvesc pe Deathwing.
E important de ºtiut cã lucrurile se leagã destul de bine la prima parcurgere, fiindcã nu puteþi folosi teleportorul inclus în Dungeon Finder pânã nu vã miºcaþi la faþa locului, fie prin Flight Path-uri sau achiziþionarea abilitãþii de a folosi flying mount-uri în Azeroth. Dar sã nu rãsuflaþi uºuraþi dupã ce vã apropiaþi de ultimele encounter-uri, pentru cã recompensele sunt însoþite de promisiunea adaptãrii unor structuri clasice (Ruins of Ahn’Qiraj ) împreunã cu douã dungeon-uri noi.
Dacã nu a fost clar pânã acum, WoW e tot WoW. Cataclysm are aceleaºi merite ºi manierisme pe care le-a avut fiecare expansion în parte ºi aceeaºi perfecþionare clãditã pe umerii mecanicilor vechi. Sunt însã deja prea mulþi ani de la lansare pentru vreun experiment ºi drept urmare, poate fi etichetat drept valsul vienez al jocurilor video: da, existã de pe vremea lui Pazvante Orcu’ ºi da, ne învârtim în cercuri, dar dacã lumea de pe scenã se simte bine, iar numãrul e suficient de mare cât sã nu se opreascã orchestra, trebuie sã aibã ceva anume care animã petrecãreþii dupã venirea serii.