Asta fiindcă în vremurile în care un băț albastru era cea mai mov recompensă pe care o scăpau căpcăunii rezidenți ai Dire Maul-ului din mână prin sucombare, Uldum era doar un substantiv propriu. Acum, cuvântul e asociat cu o excursie anacronică în ingineria universului Warcraft, probabil cea mai filozofică drumeție din joc. Deși trimiterile și aberația spiralează înspre cercuri mai înalte, ne amintim subit că suntem în World of Warcraft și nu Enter the Void când descoperim catacombele următoare: întoarcerea la clasic e marcată de Grim Batol, o metropolă cândva proprietate a dwarfilor, acum teren de joacă pentru minionii anarhiști ce-l slăvesc pe Deathwing.
E important de știut că lucrurile se leagă destul de bine la prima parcurgere, fiindcă nu puteți folosi teleportorul inclus în Dungeon Finder până nu vă mișcați la fața locului, fie prin Flight Path-uri sau achiziționarea abilității de a folosi flying mount-uri în Azeroth. Dar să nu răsuflați ușurați după ce vă apropiați de ultimele encounter-uri, pentru că recompensele sunt însoțite de promisiunea adaptării unor structuri clasice (Ruins of Ahn’Qiraj ) împreună cu două dungeon-uri noi.
Dacă nu a fost clar până acum, WoW e tot WoW. Cataclysm are aceleași merite și manierisme pe care le-a avut fiecare expansion în parte și aceeași perfecționare clădită pe umerii mecanicilor vechi. Sunt însă deja prea mulți ani de la lansare pentru vreun experiment și drept urmare, poate fi etichetat drept valsul vienez al jocurilor video: da, există de pe vremea lui Pazvante Orcu’ și da, ne învârtim în cercuri, dar dacă lumea de pe scenă se simte bine, iar numărul e suficient de mare cât să nu se oprească orchestra, trebuie să aibă ceva anume care animă petrecăreții după venirea serii.