“Toate-s vechi și nouă toate” - M. Eminescu despre lansarea World of Warcraft: Cataclysm
E ora patru dimineața și un individ din ghildă urlă exasperat pe voicechat, amenință, înjură și se smiorcăie pentru că n-a primit (din neatenție) o armură care îl face cu aproximativ 1,5% mai puternic. Ofițerii anunță o pauză de cinci minute în care să decidă cum să rezolve drama existențială a păgubitului, prilej cu care fugi cât te țin picioarele încrucișate înspre baie.
Caști ca un hipopotam și te studiezi în oglindă – cearcăne formate peste cearcăne mai vechi, înghesuite sub ochi atât de obosiți și galbeni încât ai zice, dacă n-ai ști mai bine, că ai probleme la ficat. Dacă te-ar vedea, maică-ta ar țâțâi cum face de obicei și ți-ar reproșa pentru a mia oară că stai douășpe ore pe zi cu ochii în sticlă. Taică-tu nici nu mai vorbește cu tine, iar mersul la facultate e o amintire atât de distantă încât îți provoacă nostalgie.
Dacă îți e teamă că WoW: Cataclysm te va transforma în personajul din rândurile anterioare, nu trebuie să-ți faci griji. E imposibil. Cândva etichetat drept cea mai periculoasă dependență după heroină și Facebook, controversatul MMORPG și-a redus drastic din pretențiile cândva cauzatoare de divorț. Raportul efort/recompensă este considerabil mai mic, atât misiunile din zonele de început nou-introduse, cât și cele de nivel înalt fiind fără doar și poate mai interactive, mai intense și mai puțin repetitive. Unde mai pui că în sfârșit există fire narative împodobite cu filmulețe și animații sugestive, în locul puzzle-ului abstract de informații care trebuiau căutate până acum pentru a înțelege povestea de fundal.
După mai bine de șase ani de umblat teleleu prin universul Warcraft, am ajuns la concluzia că toate zeitățile malefice din joc apar ca venerabilii valeți cu hanorac din absolut toate parcările bucureștene – încălcând bariera dimensională care delimitează armonia și buna-dispoziție a populației și enunțând teorii demente despre ce și cum li se cuvine. Ragnaros în Vanilla (a se citi "originalul" WoW) păzea parcarea din subsolul MallTen Core, C’thun a erupt în Ahn’Qiraj ca să bage lasere în ochii trecătorilor, iar Illidan și-a făcut apariția ca de nicăieri într-o clădire abandonată din Outland, mormăind ceva despre trădare și sete de apă de izvor de lună.
Așa și Deathwing – a strâmbat tabla unui continent întreg, încurajat de alți doi coate-goale nihiliști (Yogg-Saron și C’thun), dintr-o ură ancestrală față de oricine nu l-a băgat în seamă de la Warcraft II încoace. Ne amenință că sfârșitul va veni repede și îl cred, pentru că până și cei mai lenți dintre camarazii mei au parcurs cele cinci noi niveluri de experiență înainte de sfârșitul primei săptămâni de joc.
Astfel, Cataclysm e un WoW mai intens și mai concentrat care de această dată reduce la jumătate cantitatea de experiență necesară avansării la nivel maxim, câștigată în poate cel mai aprins în culori conținut oferit de Blizzard până acum. Ce-i drept, vechiul-nou continent e mai restrâns decât plaiurile nesfârșite ale lui Wrath of the Lich King, de exemplu, dar compensează prin dinamism și densitate.
Precum proverbialul dealer din curtea școlii (pe care eu unul nu l-am văzut niciodată), Blizzard n-a neglijat nici potențialii începători, „marfa nouă” fiind reprezentată de câte o rasă pentru fiecare facțiune (Goblini pentru Hoardă și Worgen pentru Alianță), cu o zonă de start proaspătă și povești imersive care conturează simplu, clar și convingător integrarea acestora în conglomeratele de rase deja consacrate.
Mercantilii și viclenii Goblini își fac apariția în zone tropicale foarte asemănătoare cu cele din seria Monkey Island, pe fundalul unei telenovele cu trădări și replici de film american cu liceeni. De cealaltă parte a baricadei, Worgenii trăiesc o adevărată dramă gotică prin prisma obișnuitului conflict cu (ironic) cea mai xenofobă dintre rase: oamenii.
În cazul ambelor facțiuni proaspete, curba de învățare e optimizată chiar și pentru rătăciții de pe Facebook, iar adâncimea narativă e suficient de captivantă încât să motiveze și cei mai înrăiți dintre veterani să dea o tură. Dacă nu vă plac arătările debutante, dar visați la o combinație care în mod explicabil nu a apărut de la lansare (precum Human Hunter, de exemplu) puteți explora clasele deblocate acum. Cert e că dezvoltarea unui personaj de la zero nu mai e atât de anevoioasă cum vi s-ar părea, în principiu pentru că sistemul deja consacrat Dungeon Finder automatizează atât formarea unui grup adecvat pentru instanțe, cât și teleportarea acestuia la fața locului.
Ba mai mult, conținutul dungeon-urilor a fost alterat, de la skin-urile boșilor și mob-ilor (mult mai variate) la abilitățile acestora, care s-ar putea să dea un pic de furcă cui n-a mai văzut mecanicile de PvP din raiduri. Însă jucătorii decenți vor găsi provocările destul de modeste oricum. Iar farmarea instanțelor devine repetitivă foarte repede, drept pentru care vă veți lua, probabil, inima în dinți și veți ieși să înfruntați lumea răvășită de război.
Moment în care vine prima dintr-un lanț de surprize plăcute: Azeroth a fost refăcut într-o formulă care într-adevăr arată de parcă un rău primordial și-ar fi ieșit din pepeni și ar declanșat o apocalipsă sau ceva asemănător. Crăpături largi, palete de culoare ceva mai saturate decât saturația oricum puternică cu care ne-am obișnuit, cratere noi care deschid cărări ceva mai logice către tărâmuri deja cunoscute.
Design-ul ușor rigid al continentelor din vanilla a primit operații estetice semnificative, dacă prin operații estetice înțelegem un tratament de redefinire vizuală prin hidratare cu lavă și implant de vulcani. Chiar și latura interactivă a suferit îmbunătățiri majore – să luăm Azshara, de exemplu. Deși era una dintre cele mai atmosferice teritorii ale lumii vechi, arhitectura plină de hârtoape și distanțele astronomice ce trebuiau parcurse pentru a îndeplini cerințele misiunilor i-au ținut atracția turistică la un nivel scăzut. Acum, golful multicolor e o nebunie de tentații.