“Toate-s vechi ºi nouã toate” - M. Eminescu despre lansarea World of Warcraft: Cataclysm
E ora patru dimineaþa ºi un individ din ghildã urlã exasperat pe voicechat, ameninþã, înjurã ºi se smiorcãie pentru cã n-a primit (din neatenþie) o armurã care îl face cu aproximativ 1,5% mai puternic. Ofiþerii anunþã o pauzã de cinci minute în care sã decidã cum sã rezolve drama existenþialã a pãgubitului, prilej cu care fugi cât te þin picioarele încruciºate înspre baie.
Caºti ca un hipopotam ºi te studiezi în oglindã – cearcãne formate peste cearcãne mai vechi, înghesuite sub ochi atât de obosiþi ºi galbeni încât ai zice, dacã n-ai ºti mai bine, cã ai probleme la ficat. Dacã te-ar vedea, maicã-ta ar þâþâi cum face de obicei ºi þi-ar reproºa pentru a mia oarã cã stai douãºpe ore pe zi cu ochii în sticlã. Taicã-tu nici nu mai vorbeºte cu tine, iar mersul la facultate e o amintire atât de distantã încât îþi provoacã nostalgie.
Dacã îþi e teamã cã WoW: Cataclysm te va transforma în personajul din rândurile anterioare, nu trebuie sã-þi faci griji. E imposibil. Cândva etichetat drept cea mai periculoasã dependenþã dupã heroinã ºi Facebook, controversatul MMORPG ºi-a redus drastic din pretenþiile cândva cauzatoare de divorþ. Raportul efort/recompensã este considerabil mai mic, atât misiunile din zonele de început nou-introduse, cât ºi cele de nivel înalt fiind fãrã doar ºi poate mai interactive, mai intense ºi mai puþin repetitive. Unde mai pui cã în sfârºit existã fire narative împodobite cu filmuleþe ºi animaþii sugestive, în locul puzzle-ului abstract de informaþii care trebuiau cãutate pânã acum pentru a înþelege povestea de fundal.
Dupã mai bine de ºase ani de umblat teleleu prin universul Warcraft, am ajuns la concluzia cã toate zeitãþile malefice din joc apar ca venerabilii valeþi cu hanorac din absolut toate parcãrile bucureºtene – încãlcând bariera dimensionalã care delimiteazã armonia ºi buna-dispoziþie a populaþiei ºi enunþând teorii demente despre ce ºi cum li se cuvine. Ragnaros în Vanilla (a se citi "originalul" WoW) pãzea parcarea din subsolul MallTen Core, C’thun a erupt în Ahn’Qiraj ca sã bage lasere în ochii trecãtorilor, iar Illidan ºi-a fãcut apariþia ca de nicãieri într-o clãdire abandonatã din Outland, mormãind ceva despre trãdare ºi sete de apã de izvor de lunã.
Aºa ºi Deathwing – a strâmbat tabla unui continent întreg, încurajat de alþi doi coate-goale nihiliºti (Yogg-Saron ºi C’thun), dintr-o urã ancestralã faþã de oricine nu l-a bãgat în seamã de la Warcraft II încoace. Ne ameninþã cã sfârºitul va veni repede ºi îl cred, pentru cã pânã ºi cei mai lenþi dintre camarazii mei au parcurs cele cinci noi niveluri de experienþã înainte de sfârºitul primei sãptãmâni de joc.
Astfel, Cataclysm e un WoW mai intens ºi mai concentrat care de aceastã datã reduce la jumãtate cantitatea de experienþã necesarã avansãrii la nivel maxim, câºtigatã în poate cel mai aprins în culori conþinut oferit de Blizzard pânã acum. Ce-i drept, vechiul-nou continent e mai restrâns decât plaiurile nesfârºite ale lui Wrath of the Lich King, de exemplu, dar compenseazã prin dinamism ºi densitate.
Precum proverbialul dealer din curtea ºcolii (pe care eu unul nu l-am vãzut niciodatã), Blizzard n-a neglijat nici potenþialii începãtori, „marfa nouã” fiind reprezentatã de câte o rasã pentru fiecare facþiune (Goblini pentru Hoardã ºi Worgen pentru Alianþã), cu o zonã de start proaspãtã ºi poveºti imersive care contureazã simplu, clar ºi convingãtor integrarea acestora în conglomeratele de rase deja consacrate.
Mercantilii ºi viclenii Goblini îºi fac apariþia în zone tropicale foarte asemãnãtoare cu cele din seria Monkey Island, pe fundalul unei telenovele cu trãdãri ºi replici de film american cu liceeni. De cealaltã parte a baricadei, Worgenii trãiesc o adevãratã dramã goticã prin prisma obiºnuitului conflict cu (ironic) cea mai xenofobã dintre rase: oamenii.
În cazul ambelor facþiuni proaspete, curba de învãþare e optimizatã chiar ºi pentru rãtãciþii de pe Facebook, iar adâncimea narativã e suficient de captivantã încât sã motiveze ºi cei mai înrãiþi dintre veterani sã dea o turã. Dacã nu vã plac arãtãrile debutante, dar visaþi la o combinaþie care în mod explicabil nu a apãrut de la lansare (precum Human Hunter, de exemplu) puteþi explora clasele deblocate acum. Cert e cã dezvoltarea unui personaj de la zero nu mai e atât de anevoioasã cum vi s-ar pãrea, în principiu pentru cã sistemul deja consacrat Dungeon Finder automatizeazã atât formarea unui grup adecvat pentru instanþe, cât ºi teleportarea acestuia la faþa locului.
Ba mai mult, conþinutul dungeon-urilor a fost alterat, de la skin-urile boºilor ºi mob-ilor (mult mai variate) la abilitãþile acestora, care s-ar putea sã dea un pic de furcã cui n-a mai vãzut mecanicile de PvP din raiduri. Însã jucãtorii decenþi vor gãsi provocãrile destul de modeste oricum. Iar farmarea instanþelor devine repetitivã foarte repede, drept pentru care vã veþi lua, probabil, inima în dinþi ºi veþi ieºi sã înfruntaþi lumea rãvãºitã de rãzboi.
Moment în care vine prima dintr-un lanþ de surprize plãcute: Azeroth a fost refãcut într-o formulã care într-adevãr aratã de parcã un rãu primordial ºi-ar fi ieºit din pepeni ºi ar declanºat o apocalipsã sau ceva asemãnãtor. Crãpãturi largi, palete de culoare ceva mai saturate decât saturaþia oricum puternicã cu care ne-am obiºnuit, cratere noi care deschid cãrãri ceva mai logice cãtre tãrâmuri deja cunoscute.
Design-ul uºor rigid al continentelor din vanilla a primit operaþii estetice semnificative, dacã prin operaþii estetice înþelegem un tratament de redefinire vizualã prin hidratare cu lavã ºi implant de vulcani. Chiar ºi latura interactivã a suferit îmbunãtãþiri majore – sã luãm Azshara, de exemplu. Deºi era una dintre cele mai atmosferice teritorii ale lumii vechi, arhitectura plinã de hârtoape ºi distanþele astronomice ce trebuiau parcurse pentru a îndeplini cerinþele misiunilor i-au þinut atracþia turisticã la un nivel scãzut. Acum, golful multicolor e o nebunie de tentaþii.