Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la epoca de aur a jocurilor de acum 10-15 ani, îmi doresc pe de o parte ca lucrurile să fi rămas la fel. Ce-i drept, nici nu erau atâtea producţii care să te tragă de mânecă şi să-ţi facă lasciv cu ochiul din rafturi „joacă-mă, joacă-mă”; dar aproape tot ce apărea oferea maximul posibil la nivelul acelor vremuri: gameplay single-player bine îngrăşat şi multiplayer cu toate opţiunile existente: LAN, online, split screen unde era cazul, cooperativ şi adversativ. Ce avem acum? Single-player superficial şi multiplayer doar online (şi acolo castrat de multe ori) pentru că producătorii trebuie să se apere cumva împotriva pirateriei şi publisherii să mai scoată eventual un ban cu DLC-uri. Multe DLC-uri.
Noul Need for Speed Hot Pursuit este şi el un produs al generaţiei sale, cu toate defectele, doar unele dintre calităţi şi acelea de fapt moştenite de la înaintaşii săi. Iar dacă pe partea single-player părţile bune ies mai bine în evidenţă, online îţi dai seama că de fapt Hot Pursuit-urile de acum 10 ani aveau mai multe opţiuni în ofertă. Totuşi, pentru a nu fi nedreaptă, trebuie spus că experienţa de joc are acel ceva al curselor de altă dată, mai ales pe partea de racer (şofer certat cu legea), iar împreună cu senzaţia de viteză oferită de bolizii moderni, elementele de damage preluate din seria Burnout şi folosirea tactică a gadget-urilor, o să te trezeşti la 5 dimineaţa că mai faci o cursă doar ca să fii primul pe SpeedWall.
Recompense pe capul şoferilor
Hot Pursuit este primul NFS din epoca modernă a seriei ce nu are o poveste, aşa că am scăpat de underground sau curse stabilite prin SMS-uri, dar şi de fetele frumoase care dădeau startul (doar nu vrei şi maşini şi tipe bune în acelaşi joc); nu mai există nici lumea deschisă, ci doar circuite într-un decor foarte variat din ficţionalul Seacrest County. Totul se desfăşoară însă la vedere, ideea de curse vs poliţie plecând de la premiza că autorităţile din Seacrest, conştiente că nu pot face altfel faţă invaziei de „turişti” cu sute de cai putere, s-au dotat cu Koenigsegg-uri, Lamborghini-uri şi Zonde pentru a răspunde eficient solicitărilor.
Desfăşurarea de forţe ia forma unui mod Carieră împărţit în două categorii: ca şofer ce caută adrenalina sau curse de partea legii. Personal, le-am preferat pe primele, partea întunecată a Forţei fiind mai atractivă de obicei; totuşi, n-am putut ignora poliţia pentru că îmi stă bine în albastru şi îmi place să pot chema un elicopter în ajutor cînd am chef. Există diferenţe între cele două tipuri de carieră în ceea ce priveşte gameplay-ul, nu uriaşe, dar îndeajuns de puternice: de exemplu, cursele de tip time trial pentru raceri sunt doar atât (la început) - trebuie să fii cel puţin la fel de bun ca un timp predefinit. La politişti, în schimb, se ia în calcul şi corectitudinea conducerii, iar orice coliziune (cu un parapet, copac sau altă maşină din trafic) se penalizează cu cel puţin 2 secunde, ce sunt adăugate la timpul pe care îl obţii efectiv pe circuit.
Pentru şoferii certaţi cu legea există cinci tipuri de curse, amestecate pe circuite cu setări diverse: soare, zăpadă, ploaie, ziua sau noaptea şi combinaţii între acestea. Astfel, avem:

• Preview: de obicei o cursă time trial care îţi pune în braţe o super maşină încă nedeblocată doar ca să te facă să salivezi şi, eventual, să îi evaluezi comportamentul pe şosea după ce termini cu admiratul. Printre primele astfel de maşini este McLaren F1, cu o cursă contracronometru aş spune infernală. Sunt şi eu curioasă, a reuşit cineva din prima să fie sub timpul stabilit de 3:08 minute?
• Gauntlet: tot curse contracronometru, dar şi cu poliţia pe coadă, ocupată să arunce capcane cu ţepi sau să te împingă în parapeţi, de multe ori din spate cu Nitro activat.
• Duel: lupte unu contra unu unde contează cine iese pe locul întâi; locul doi este şi el recompensat cu Bounty (experienţă), dar considerabil mai puţină.
• Race: cursele clasice, unde numărul oponenţilor creşte pe măsură ce se deblochează clase şi bolizi noi, de la patru până la opt; fiecare participant îşi poate lovi adversarii într-o fericire, doar că trebuie să fie atent să nu-şi distrugă complet propria maşină.
• Hot Pursuit: o combinaţie de Race şi Gauntlet în care scopul este să-ţi depăşeşti adversarii şi să eviţi capcanele poliţiştilor.
• Interceptor: unu versus unu cu poliţia, trebuie să foloseşti toate armele din dotare, plus abilităţile de şofat pentru a scăpa de caii putere ai legii.

Pentru poliţişti avem cam aceleaşi tipuri:

• Interceptor : versiunea cu sirene pentru modul Racer, de data aceasta poliţistul fiind cel care foloseşte toate gadget-urile pentru a-l prinde pe vitezoman.
• Preview: vezi mai sus.
• Hot Pursuit: versiunea poliţienească în care trebuie să arestezi cât mai mulţi şoferi (de preferinţă pe toţi).
• Rapid Response: trebuie să ajungi contra cronometru la locul unui incident, iar orice coliziune este penalizată.

După ce am pendulat printre toate aceste tipuri de curse, am ajuns la două concluzii: unu, poliţia a fost gândită să fie mai puternică decât racerii pentru a adăuga o parte tactică împreună cu calcularea momentelor oportune pentru a-ţi folosi gadget-urile; doi, când eşti de partea poliţiei, ai mult mai mult de furcă, mai ales în cursele care îţi adaugă penalizări, pentru că maşinile chiar se comportă diferit şi nu merge să conduci o Zonda ca pe Ford-ul de la început.
Pentru începători sau cei care joacă rar astfel de jocuri, AI-ul s-ar putea să pară agresiv şi chiar trişor, mai ales după deblocarea clasei Hyper (care conţine cei mai puternici bolizi, precum Koenigsegg sau McLaren). De cealaltă parte, perfecţioniştii oricum vor pune osul la treabă pentru Bounty maxim şi medalii de aur, mai ales că se pot lăuda online cu toate realizările lor.
La fel, de partea poliţiei s-ar putea să te saturi repede de penalizări şi de răufăcătorii care tind să dezvolte viteze suspect de mari, chiar şi cu Nitro şi/sau Turbo activat. De asemenea, cum aceste curse sunt mai dificile, maşinile se vor debloca mai greu, iar experienţa o să vină cu pipeta. Totuşi, Hot Pursuit are un fel al lui aparte de a te motiva şi pot spune că, deşi m-am enervat cumplit la unele curse, n-am abandonat lupta cu miimile de secundă.




Maşinuţa mea iubită
Aşa cum ne-a obişnuit EA de mulţi ani, toate maşinile sunt licenţiate, modelate exact după cele reale, ba chiar există şi câteva Concept-uri speciale pentru raceri (Porsche 918 Spyder Concept Study) şi poliţişti (celebra Ford Crown Victoria Interceptor). Tot la fel ca în ultimii ani, nu avem nici măcar o roată de Ferrari, dar restul modelelor la care visăm sunt toate prezente, în diverse variante, de la cele mai vechi până la vârfurile de gamă din 2010.
Astfel, avem la dispoziţie cinci clase:

• Sport: 7 modele, printre care Dodge Charger, Mazda RX-8, BWV Z4 sau Porsche Spyder;
• Performance: 11 modele, precum Audi TT RS, Maserati Gran Cabrio, Shelby GT 500 sau Alfa Romeo Competizione;
• Super: 16 maşini, de la Porsche Turbo 911 Cabriolet şi Audi R8 Quattro la nu mai puţin de patru tipuri de Lamborghini Gallardo, Mercedes SLS AMG şi BWV M6;
• Exotic: 15 modele, printre care Bentley Continental, patru tipuri de Zonda, McLaren MP4-12C, Porsche Carrera GT, Corvette ZR1 sau Lamborghini Reventon;
• Hyper: 5 modele, dintre care trei oferite de Koenigsegg, McLaren F1 şi Bugatti Veyron.

Din păcate, nu există niciun fel de tuning dincolo de alegerea unei colori, unde gama este limitată de paleta în care sunt realizate maşinile reale (unele sunt doar gri sau albe, de exemplu). Realismul merge până la folosirea numelor chiar şi pentru tipul de culoare ales (la Koenigsegg CCX, de exemplu, toate culorile sunt definite de o piatră preţioas㠖 Ruby Red, Lapis Lazuli, Hematite Black), iar fiecare maşină este însoţită de sloganul care i-a marcat apariţia, anul lansării, preţul şi o serie de alte detalii tehnice prezentate atât sub formă de text, cât şi de o voce feminină.
Aşa cum a fost eliminat tuning-ul, nu există nici posibilitatea de a conduce din interiorul maşinii, o chestiune pe care mulţi jucători o doresc pentru că sporeşte sensibil imersiunea. Maşina poate fi condusă cu camera plasată în spate sau pe capotă, iar odată conectat online, îi poţi face tot felul de poze cu care să te lauzi, mai ceva ca modelele de pe podium la paradă. Până la urmă, este o paradă de cai putere, fibră de carbon, vopsea strălucitoare şi preţuri care să te lase lat, chiar dacă doar virtual.
Este de admirat că cei de la Criterion s-au gândit la destule metode pentru a îmbunătăţi experienţa automobilistică: există o tastă dedicată aprinderii (deşi pornirea de pe loc se face şi automat), una pentru faruri (aici mai avem şi ceva ciudăţenii, de exemplu luminile se aprind automat când intri într-un tunel, dar când ieşi nu există nicio indicaţie vizuală în peisaj cum că ar mai fi aprinse, cu toate că ele sunt în continuare pornite), iar motoarele sună diferit când „bagi cheia în contact”, aş îndrăzni chiar să zic realist de bine.
Fiecare maşină are felul ei aparte de a reacţiona, iar bolizii de peste 250km/oră nu sunt întotdeauna alegerea ideală. Evident, vrei viteză când vine vorba de curse contracronometru şi te gândeşti direct la un Lamborghini, la Zonda, Porsche sau McLaren F1, dar s-ar putea ca manevrabilitatea lor mai scăzută să-ţi dea mult de furcă în curbe şi pe scurtături. Da, toate rutele conţin scurtături, unele fără de care nu poţi ajunge la timp la linia de sosire, iar altele înşelătoare, drumul fiind mai scurt doar în teorie. Din acest punct de vedere, cursele mai dificile ajungi să le reiei de cel puţin 3 - 4 ori pentru a identifica scurtăturile cu adevărat utile, porţiunile de curbe nasoale sau liniile drepte unde domneşte Nitro-ul, eventual alături de Turbo.
Pentru că le-am tot menţionat, poliţiştii şi şoferii au la dispoziţie o serie de „arme” pentru a se încurca unii pe alţii. Unele dintre ele sunt comune: Spike Strip (banda de cuie, folosită pentru a găuri pneuri) sau EMP (un puls electromagnetic ce opreşte temporar maşina şi o avariază); Turbo le oferă şoferilor vitezomani un boost substanţial de viteză, în care ai senzaţia că te ridici de pe şosea, dar trebuie şi să fii atent, pentru că manevrabilitatea maşinii este redusă foarte mult; Jammer-ul, dedicat şi el, bruiază comunicaţiile poliţiei şi incapacitează orice armă folosită împotriva ta. În schimb, poliţiştii pot chema un elicopter care să-ţi bage reflectorul în ochi şi apoi să arunce o bandă de cuie câtă vreme nu eşti atent.
Aceste opţiuni sunt deblocate pe parcurs, împreună cu diversele maşini, experienţa câştigată ducând jucătorii până la un nivel maxim de 20.Totuşi, e foarte posibil ca până la final să ai demult deblocate toate maşinile, pentru că poţi relua orice cursă pentru a primi Bounty pentru medalia de aur, talentul de şofer, cât de bine ai fentat poliţia (evasion), recorduri personale sau pentru că eşti primul pe SpeedWall. Recompense primeşti şi pentru spectacolul de pe şosea: cei de la Criterion au adus din Burnout posibilitatea de a elimina maşini prin distrugerea totală (Wrecked) sau doar temporară (Takedown) lovind direct adversarii sau prin intermediul benzilor de cuie, a EMP-urilor sau cu Turbo/Nitro activat.
Autolog... mumă sau ciumă
Cea mai nouă găselniţă de multiplayer online, numită Autolog, a fost descrisă ca un fel de Facebook dedicat curselor din Need for Speed, oferind tot ce-şi pot dori jucătorii în materie de conectivitate. Asta teoretic, pentru că momentan ceea ce vor jucătorii şi ceea ce li se oferă sunt două lucruri total opuse. Personal, aş fi vrut multiplayer în LAN, split screen sau Quick Races în single-player, că tot mi-am adus aminte.
În modul online sunt disponibile curse normale (Race), Hot Pursuit (team deathmatch, cu 4 poliţişti versus 4 vitezomani) şi Interceptor. Odată intrat în lista de aşteptare de pe server, nu durează mult să găseşti oponenţi, dar trebuie să te uiti ca viţelul în calendar la vreo alte 3-4 ecrane de încărcare până să ajungi la cursă în sine: conectarea la servere, căutarea oponenţilor, alegerea maşinii şi apoi încărcarea setărilor tuturor jucătorilor, ca abia după aceea să se încarce nivelul propriu-zis.
Iar dacă Internetul tău e într-o zi proastă, s-ar putea să stai cel puţin cinci minute până se găsesc adversari, apoi procesul continuă şi am remarcat destul de mulţi jucători care pur şi simplu părăseau sesiunea. E posibil să fi fost plictiseala încărcărilor succesive, dar e posibil să fi fost şi faptul că doreau să joace vitezomani şi erau puşi aleatoriu ca poliţişti.

Pentru a merge pe linia Autolog = reţea socială, absolut tot ceea ce faci poate fi publicat online pe Wall, de la „Driving Milestones” (un fel de achievements oferite pentru kilometri parcurşi cu o anume maşină, numărul de crash-uri, takedown-uri, poliţişti aruncaţi în parapet etc) până la invitaţii pentru toţi şoferii virtuali de a-ţi depăşi cel mai nou record personal. Din păcate, producătorii n-au auzit de chat-ul direct, aşa că jucătorii trebuie să folosească tot felul de aplicaţii third party (inclusiv Steam) pentru a comunica mai uşor.
De altfel, unul dintre cei nemulţumiţi că nu are chat a detaliat pe forumul oficial paşii pentru a putea găsi pe cineva cu care ai avut o cursă foarte frumoasă (adăugare la prieteni, aştepţi răspuns; încerci să laşi mesaj pe Wall, doar că ăsta se resetează la 30 de minute, plus că nu vrei să ştie toată lumea adresa ta de Messenger, Steam sau Skype; apoi iar aştepţi şi, eventual când o să ai şi strănepoţi, apuci să vorbeşti cu respectivul), ajungând la o concluzie extrem de sugestivă: „ffs....” .
Tot pe lista nemulţumirilor, de data aceasta cu „N” scris cât casa, este lipsa funcţiei Replay. Întâi am crezut că nu e în single-player, apoi am zis că e lipsă la apel pentru că nu mă conectasem la Autolog din prima... apoi m-am conectat şi în multiplayer, dar Replay n-am văzut pe nicăieri. Şi nu ştiu cum e la voi, dar mie îmi place să-mi revăd cursele, bune sau slabe, pentru satisfacţia de a fi jumulit adversarii în mod spectaculos sau pentru a vedea unde am dat-o în bară. În plus, nu poţi alege traseul, vremea, ora din zi sau din noapte, toate acele mici detalii care existau în NFS-urile vechi şi care au adus de fapt popularitatea seriei.
Parada modei pe şosea
La atâţia bolizi licenţiaţi era necesară şi o modelare pe măsură, care să scoată în evidenţă toate liniile maşinilor. Din acest punct de vedere, Criterion şi-a făcut treaba impecabil, combinând elegant maşinile de lux cu peisajele variate, de la deşert la munţi înzăpeziţi. De fapt, traseele sunt oarecum interconectate între ele, pentru curse fiind doar blocate anumite intersecţii. În Free Drive însă poţi scoate la plimbare orice maşină deblocată ca să te bucuri de ea doar cu sunetul motorului ambalat la maxim în boxe. Abia aşa ai timp să mai admiri şi peisajele, suficient de atent lucrate pentru a bucura ochiul, chiar şi de aproape.
Evident, nu poţi cere detaliu a la Crysis, dar măcar eşti surprins de munţi înzăpeziţi şi de cascade printre păduri, zone de coastă nisipoase sau scurtături prin tuneluri săpate în piatră. Am remarcat reflexiile peisajului şi umbrele pe şoseaua udă, dar în acelaşi timp aceleaşi umbre arătau penibil pe maşină, mai ales cu camera pe capotă. Marginile zimţate şi o nepotrivire între umbre şi obiecte vin de fapt de la lipsa totală a Anti-Aliasing-ului în versiunea de PC, pe care îl poţi activa doar dacă te joci cu driverele video. Mai mult chiar, V-Sync rămâne mereu activat, chiar dacă încerci să-l opreşti manual, ceea ce duce la o scădere uneori sensibilă de framerate. Nici luminile volumetrice nu arată mai bine, în special noaptea, când becurile stradale răspândesc lumina sub forma unui con fix.
De multe ori am avut curse pe vreme ploioasă, se auzeau tunete, se vedeau fulgere, dar nici urmă de ploaie, deşi drumul era ud. Pe de altă parte, la un pod am văzut picăturile de apă reflectate în râul de dedesubt, dar nu şi pe maşină sau în jurul ei, fiind practic randate doar într-o singură zonă. Mai mult, m-a distrat copios faptul că orice decapotabilă va rămâne aşa oricât de tare susţine jocul că plouă pe un traseu. Şi mai adaug aici lipsa unui free mode pentru cameră, care să-ţi permită să vezi maşina din toate unghiurile şi pe traseu, nu doar în modul Photo (funcţional doar dacă eşti conectat la Autolog).
Pe de altă parte, Hot Pursuit nu cade în păcatul blur-ului exagerat, senzaţia de viteză fiind bine realizată. Cu Turbo sau Nitro activat lucrurile stau şi mai bine, dar dezamăgirea vine de la modelarea damage-ului. Te loveşti cu 300 la oră de un copac, te rostogoleşti, iar maşina revine în cursă doar cu ceva tablă îndoită şi parbrizul crăpat. Partea sonoră se prezintă bine, mai ales în ceea ce priveşte sunetul motoarelor, iar muzica este în continuare licenţiată; nu tocmai pe gustul meu, dar aici fiecare apreciază coloana sonoră în felul lui. De bug-uri sau crash-uri n-am avut parte, doar de un framerate neplăcut de scăzut în unele momente; nici conectarea în multiplayer nu a mai ridicat probleme, spre deosebire de primele zile de la apariţie, când Autolog-ul nu prea era la datorie din cauza serverelor supraaglomerate.
AI-ul se descurcă decent, dar pe măsură ce acumulezi niveluri o să observi că adversarii tind să apară din neant în spatele tău după un Takedown devastator sau accelerează de parcă ar avea Nitro în permanenţă plin, chiar şi la începutul cursei. De asemenea, să zicem că te duci pe o scurtătură adevărată, eşti pe locul întâi, dar când ai ieşit iar pe şosea ai adversarii vizibili în retrovizoare, chiar dacă ai condus perfect. De cealaltă parte, dacă AI-ul te-a depăşit, eventual te-ai lovit de ceva şi vrei să recuperezi, ai şanse foarte mari să o faci dacă mai ai măcar 4 km până la final.
Dacă şofezi bine, AI-ul dă senzaţia că a mers în faţa ta cu 50 km/oră, nu cu 200. De altfel, am câştigat aşa destule curse, pe ultimul kilometru, fiindcă cel sau cei din faţa mea se loveau inexplicabil de parapet sau de altă maşină din trafic. Din fericire, aceste momente nu apar întotdeauna, iar AI-ul poate fi şi agresiv, te loveşte şi te încurcă, de undeva de pe la jumătatea carierei (cam după nivelul 10) începând să folosească şi scurtăturile.
Traficul normal pe trasee nu este la fel de încărcat precum în Burnout, dar aici nici nu există vreun mod în care să ai ca scop buşirea participanţilor „civili”. Apariţia lor pe traseu este destul de aleatorie, dar evenimentele puse la cale de poliţie se întâmplă mereu în acelaşi loc, la fel ca enervantele secvenţe cinematice din timpul curselor. N-aş fi avut nimic cu ele dacă respawn-ul maşinii după cut scene nu se făcea atât de aiurea: într-un parapet, în fundul unui TIR sau direct într-un alt oponent.
Finish first
Hot Pursuit 2010 putea şi ar fi trebuit să fie mult mai mult. Dacă era un simplu remake al jocurilor din anii ’90 şi păstra absolut toate elementele de atunci, ar fi avut şanse uriaşe să împartă primul loc la categoria jocul de racing al anului cu nume la fel de celebre, precum Gran Turismo 5.
Aşa, îi lipsesc multe caracteristici din multiplayer şi încă unele pe care le consideră normale orice jucător. Partea single-player este suficient de antrenantă, te ţine lipit de monitor, dar are şi momente enervante, cel mai probabil pentru jucătorii casual care n-au răbdarea şi timpul să câştige toate medaliile de aur pentru maximum Bounty.
Astfel, noul Hot Pursuit reuşeşte încă o dată să împartă fanii seriei în două tabere: cei care îl adoră pentru stilul arcade şi au acum posibilitatea de a se lupta cu poliţia şi cei care deja l-au aruncat la coş tocmai pentru că este prea arcade, nu are nici măcar cutie manuală de viteze, nici split screen, nici AA fără ajutorul unor drivere speciale pentru o grafică mai finuţă. E drept că poate fi considerat un Need for Speed decent, dar e departe de potenţialul pe care-l avea.