Cine este James Bond? Cum arată el? După ce poate fi recunoscut?
Întrebări fără răspuns. Şi asta pentru că James Bond-ul lui Ian Fleming a trecut prin machiaje de toate felurile şi culorile de-a lungul vremii. A fost jucat de 7 actori pe parcursul a 22 de filme, tratat de convenţii câteodată complet opuse cărţilor şi schimbându-şi personalitatea, replicile şi abilităţile mai des decât s-a reinventat Madonna în anii ’90.
Să luăm ca exemplu cea mai recentă întruchipare, cea în care se încadrează şi Blood Stone: un Bond fără pic de şarm, brutal şi cu o înclinaţie vizibilă pentru soluţia cea mai explozivă din parcare. Ce-i drept, eroul lui Fleming era mai puţin fin şi glumeţ decât Roger Moore, de exemplu, dar varianta filmelor Casino Royale şi Quantum of Solace e o caricatură pe steroizi a oricărei imagini aţi putea avea în cap despre asasinul britanic.
E de rău sau de bine asta? Păi depinde de cât de mult vă plac filmele de acţiune generice şi cât de mult vă deranjează că unele elemente tradiţionale sunt absolut inexistente, de la one-linerele ironice până la un antagonist convingător. Au aruncat toate clişeele la care mă puteam gândi din filme, dar rămân la statutul de clişee, nu se leagă în niciun fel şi, ca să fiu perfect onest, Quantum of Solace nu mai pare atât de inuman de stupid după mâna de ore petrecute căsăpind la oameni cu care nici măcar nu mai ştiam ce am de împărţit.
Alergi terorişti internaţionali, personaje negative care apar vreo trei minute legate în total şi tot ce ştii e că vor să arunce în aer chestii. Nu mă înţelegeţi greşit, filmele cu 007 n-au fost niciodată binecuvântate cu întorsături care să muţească de uimire, dar e o diferenţă astronomică între Max Zorin din A View To Kill şi oricare din teroriştii episodici pe care îi cureţi fără prea multă bătaie de cap, sistematic şi chirurgical, în Blood Stone.
De fapt, chiar am probleme în a vă prezenta povestea. Începe cu urmărirea unui anume Greco şi trece prin toate stereotipurile ticălosului de la Hollywood: toată gama de europeni, fără să rateze ruşi, asiatici şi... ultimul personaj negativ va rămâne o surpriză pentru oricine se aventurează să achiziţioneze şi să termine acest titlu.
Nu vă îngrijoraţi, avem fata-emblemă şi da, e interpretată de o vedetă. Mai precis, o cântăreaţă de soul, Joss Stone, care, să-mi fie cu iertare, plânge şi suspină în zadar după eroul nostru, pentru că noul James Bond n-are timp de prostii. Şi flirturile cândva izvoare de innuendo-uri nu sunt mai mult decât apă de ploaie, dar să zicem că James Blond-ul ăsta nou al lui Daniel Craig n-a fost nicicând prea convingător în discuţiile cu sexul delicat.
Ca şi noile producţii cinematografice ale francizei, Blood Stone stă mai bine când vine vorba de acţiune: o mecanică împrumutată din Uncharted şi adusă pe monitoarele PC-urilor pentru prima oară... de la Splinter Cell: Conviction. Un cover sistem de altfel bine implementat, segmente de strecurare (în care fiecare imobilizare melee te recompensează cu un slow-motion cu ţinta pusă automat pe capul adversarului) şi un AI imbecil care să asigure progresul tău constant şi relaxat prin decorurile generice.
Trebuie să recunosc însă că unele secvenţe sunt destul de încărcate cu adrenalină încât să nu iei în seamă reacţiile previzibile şi lipsa de agresivitate a teroriştilor prin care seceri. Urmăriri, câteva ambuscade – sunt incomparabil mai uşoare decât parada grenadelor din Uncharted, însă pe nivelurile superioare de dificultate te fac să transpiri un pic.
Mai explozive şi antrenante – dar şi mai stupide prin fizică şi obligativitatea anumitor rute - sunt unele niveluri în care conduci maşini în contexte destul de haotice: urmăriri cu explozii, curse arctice în slalom pe lângă apă etc. Controlul aminteşte de cursele cu nave spaţiale din Need for Speed II: nu există pic de inerţie şi traseul e făcut ca un montagne-rousse sub bombardament.
Având în vedere că e o latură secundară, nu mă aşteptam să fie un simulator auto convingător, dar e obositor să fii zdruncinat nu din cauza vreunei greşeli de pilotaj (de altfel imposibil de realizat) ci de o macara/bombă/rachetă care a lovit din senin. Astfel, ceea ce ar fi fost chiar de bun simţ să fie curse de reflexe şi reacţii se transformă în exerciţii trial-and-error în care elementul oarecum salvator e senzaţia de viteză şi pericol.
Şi dacă tot se iau cu japca toate elementele care deosebesc Conviction de Gears of War, superputerea de a vedea duşmanii prin zid e aici introdusă de telefonul-minune din dotare. Deşi în filme s-au ferit de arsenalul de invenţii marca Q, Blood Stone îl înarmează pe Daniel Craig, acest James Blond vinovat de mai multe crime etnice decât Holocaustul, cu un celular care în vremurile bune ale gaming-ului ar fi fost catalogat drept cheat.
Decriptările calculatoarelor şi manipularea aparaturii de orice fel strecurată drept obiectiv recurent se face tot prin intermediul acestei jucării, precum şi indicarea următorului obiectiv în caz că v-aţi putea pierde la un moment dat în bazele militare de toate felurile pe care le colindaţi. În general, acestea sunt decent proiectate – estetic arată chiar impresionant în unele momente – dar nu există nicio surpriză care să te forţeze la improvizaţii sau soluţii ingenioase.
E un duel continuu după formula în care mereu ai avantajul obstacolelor indestructibile, hărţile nu permit să fii flancat sau pus în situaţii incomode, iar orice rană ţi se regenerează de la sine după trei guri de aer curat la adăpostul unei lăzi antiglonţ.
Grafica e un pas înainte pentru James Bond spre normele contemporane, cel puţin comparativ cu Quantum of Solace, un joc atât de spălăcit şi nefinisat încât mă întrebam dacă nu m-am întors în în vremurile în care AA însemna doar un model de baterie. Cromatica lui Blood Stone are o amprentă proprie, obiectele şi decorurile sunt bine puse în scenă şi iluminate, artificiile, scânteile şi exploziile punctează bine scenele de acţiune şi singurele elemente uşor învechite sunt modelele personajelor şi animaţiile, dar per total estetica e ajutată de paleta memorabilă şi atipică şi amalgamul de efecte de fundal ce adaugă adâncime secvenţelor explozive.
Muzica şi vocile sunt standard pentru un titlu bazat pe o franciză cinematografică, adică substandard pentru orice alt gen de joc. Nu e neapărat vina actorilor şi nu e îngrozitor, dar atmosfera şi adâncimea sonoră par încropite destul de şcolăreşte încât să nu uiţi vreo clipă că eşti într-un mediu artificial imaginar.
În multiplayer, Blood Stone are foarte mult potenţial, care din păcate mă tem că va rămâne neexploatat. Hărţile sunt foarte bune ca situaţii şi geometrie, iar stilul din Uncharted ar fi putut să acapareze multe nopţi din multe calendare, însă numărul de jucători în momentul de faţă este ridicol de mic. Deşi lobby-ul pare să funcţioneze bine (ce-i drept, cine are probleme la maxim 3 servere simultane?) nu veţi găsi tot timpul cu cine să jucaţi şi îmi imaginez că o comunitate atât de restrânsă nu va motiva adăugarea hărţilor, modurilor de joc sau armelor ulterioare care să extindă conţinutul destul de modest.
Păcat, fiindcă îmi pare rău că munca ingenioasă în aranjarea obstacolelor, poziţiilor şi elementelor de decor nu va fi apreciată de multă lume, cu atât mai mult cu cât mecanica şi controlul nu suferă de lipsa de fluiditate generală a jocurilor multi-platformă. Dar pe de altă parte, Blood Stone nici nu se ridică la nivelul preţului cerut decât dacă sunteţi atât de fani James Bond încât nu îl renegaţi nici pe George Lazenby.