Deși primul Medal of Honor a rămas în istorie ca un titlu de referință pentru shooter-le first-person, după lansarea lui Medal of Honor: Airborne seria ajunsese deja într-un punct în care trebuia să se reinventeze dacă avea de gând să supraviețuiască. Mai ales pe o piață unde Call of Duty și, mai nou, Bad Company 2 fac legea.
Așa că Electronic Arts a decis că un nou început este în regulă, ocazie cu care acțiunea s-a mutat din al Doilea Război Mondial în Afghanistan. Datorită acestui lucru, studiourile Danger Close (ex EA Los Angeles) au fost ajutate în dezvoltarea jocului de soldați ce sunt cunoscuți colectiv drept Tier 1 Operators, luptători de elită trimiși de către Autoritatea Națională de Comandă a Statelor Unite în cele mai dificile și periculoase misiuni. Poate părea banală descrierea de mai sus, dar autenticitatea experienței single-player chiar este unul dintre plusurile jocului.
De altfel, spiritul practic este unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat în privința poveștii, așa plăpândă cum e ea. Nu ai niciun dictator care vrea să atace Statele Unite, nicio bombă nucleară ce trebuie găsită sau vreo conspirație condusă de vreo organizație secretă. Perspectiva alternează între operațiunile echipelor Tier 1 și eforturile Armatei, obiectivul principal fiind de a elimina rezistența talibană dintr-o regiune muntoasă. Scurt și la obiect. Nimic de zis, ca soldat Tier 1 ești în continuare zmeul zmeilor, dar parcă nu mai ai senzația aia de kitsch pe care o întâlnești în alte producții de gen sau în filmele de acțiune.
Chiar dacă vor exista momente în care o să folosești arme de calibru serios ca să seceri grupuri de adversari, ele nu durează mult și imediat după aceea trebuie să găsești rapid un obstacol solid după care să te ascunzi. La fel ca în Far Cry 2, Medal of Honor îți oferă și el opțiunea de a aluneca (slide) pentru a te feri de gloanțe, mecanică pe care o vei folosi des când vei alerga în zig-zag pentru a-ți flanca inamicii. Aceștia din urmă știu și ei să folosească obstacolele pentru a se feri de gloanțe, dar asta fiindcă rămân priponiți unde le spune scriptul, nu pentru că AI-ul ar fi teribil de inteligent.
Jucând pe Hard, foarte rar am văzut vreun adversar să se retragă din propria inițiativă când e clar că va fi înconjurat în câteva momente, singura lor calitate fiind că au o precizie infernală, chiar și când ești pitit după o stâncă. Evident, tu ești victima lor preferată, inamicii preferând de multe ori să-ți ignore colegii și să tragă doar asupra ta, ca și când ai avea o țintă imensă pe frunte. Nu-i vorbă, comparativ cu camarazii tăi chiar ești cel mai periculos soldat pe o rază de 5 kilometri, însă atenția de care te bucuri devine penibilă când alergi spre un elicopter, toată lumea face dreapta în fața ta, iei și tu colțul, doar ca să mori executat de un taliban care i-a lăsat pe toți să treacă, așteptându-te special pe tine. Păi ori suntem golani, ori nu mai suntem?�
Pe de altă parte, dacă stai în spatele colegilor îi poți folosi ca scuturi umane, ei aparent având armuri mult mai rezistente. Vestea proastă e că desfășurarea misiunilor depinde direct de tine, așa că dacă nu treci de o ușă ca să declanșezi următoarea fază, o să stai ca un popândău așteptând să se întâmple ceva. Din această cauză am avut parte și de câteva momente demne de Stan și Bran, o experiență memorabilă fiind atunci când am intrat într-un hangar, i-am bătut pe toți de unul singur mai ceva ca Chuck Norris, aruncând în aer niște rezervoare explozive, după care mi-am așteptat liniștit colegii, doar ca să-i aud strigând �Împușcă rezervoarele!�... amice, ești dens?
Iar ăsta e doar începutul. Arme pe care nu le poți ridica de pe jos fiindcă sunt prea aproape de un zid, inamici care mor și rămân cu mâinile pe partea cealaltă a peretului, blocați într-o ușă sau în tunul unui tanc, secvențe scriptate care te trimit înapoi la începutul nivelului... demult n-am mai văzut un titlu care se vrea a fi AAA atât de neîngrijit. Măcar dacă ar fi fost lucruri pe care să fie nevoie să stai să le cauți, mai era o chestie, dar îți ies în cale atât de evident încât e deprimant. Ok, când vezi un inamic blocat în ușă dai dezaprobator din cap și mergi mai departe, însă când nu poți termina misiunea din cauza unui bug (lucru care nu mi s-a mai întâmplat de ani de zile), deja nu mai e amuzant.
Un moment epic vizavi de bug-uri și scripturi declanșate aiurea s-a întâmplat în misiunea cu ATV-urile, în care eu și pădurarul de pe cutia jocului ne furișam noaptea printr-un sat plin de inamici, având ca obiectiv să marcăm niște camioane pentru un foc de artificii. Ajunși la primul camion, mi se spune �ținte multiple, lasă-i să se despartă�. Mă conformez, pleacă un grup și rămâne doar o santinelă. Mă duc pe scările din spatele ei, gândindu-mă să-i curm zilele silențios folosind cuțitul, ca profesioniștii. Ajung lângă nefericit, bag lama-n el, pac, imediat încep să zboare gloanțele în jurul meu, mor până la urmă acoperit cu glorie. Boule, omul ți-a zis să aștepți, ai răbdare.
Bun, reload, l-oi fi omorât prea devreme. În loc să stau pe scări, rămân deasupra pentru a vedea ce se întâmplă. Pleacă din nou marmotele, santinela rămâne singură. Și stau... și stau, gândindu-mă că o să-mi spună colegu� când e momentul să-l lichidăm. După vreo 2 minute de liniște totală, mi-am pierdut răbdarea și i-am tras un glonț în cap, ce-o fi o fi. Surpriză, ăla cade lat, nu apare nimeni să urle, totul în regulă. A-HA!, zice mintea mea în gândul ei, deci așa trebuia să fac.
Nu mică mi-a fost însă mirarea când am coborât scările menționate anterior, mergând ghemuit în spatele unui zid, doar pentru a declanșa �alarma�. Evident, a trebuit să mă lupt cu toți bezmeticii, momentul Kodak venind la finalul luptei, când bărbosul îmi spune pe un ton dojenitor �Keep you head together D.�. La al doilea reload, santinela a plecat mai departe, iar noi ne-am furișat pe lângă toată lumea. Ninja, zic.

E păcat, pentru că modul în care se leagă misiunile, sentimentul că faci parte dintr-o unitate de elită și dialogurile sunt foarte ok realizate. Am apreciat în mod special schimburile de replici și folosirea termenilor militari, aici simțindu-se cel mai mult aportul consultanților Tier 1.
După atâtea jocuri în care trebuie să fugi imediat ca să-ți salvezi colegii când au o problemă, fiindcă sunt niște incompetenți, e surprinzător să auzi o remarcă de genul �Talibanii îi urmăresc pe ai noștri? Vai mama lor, habar n-au ce-i așteaptă�. Mi-ar fi plăcut totuși ca generalul din Washington să nu fie încă un raton la costum care e la cuțite cu colonelul înțelept, fiindcă astfel de conflicte au tot fost portretizate de-a lungul timpului și nu sporesc cu nimic drama (e lucru știut că �televizorul� ia întotdeauna decizii proaste).
Coloana sonoră instrumentală compusă de Ramin Djawadi se îmbină foarte bine cu ce se întâmplă pe ecran, simțindu-se influențele lui Hans Zimmer. Bine, nu te gândi că o să-ți dea lacrimile de emoție când ești înconjurat în creierul munților, dar fie că vorbim de muzică, voice acting sau efectele sonore (arme, explozii, pașii pe zăpadă, gloanțele care-ți șuieră pe lângă urechi ș.a.m.d), realizarea audio este foarte convingătoare. Iar dacă ai un sistem surround sau căști 5.1, cu atât mai bine.
Ceea ce nu se poate spune și despre aspectul vizual, bazat în single-player pe engine-ul Unreal 3. Per-total grafica nu e rea, dar problemele cu încărcarea texturilor n-au fost rezolvate nici aici și e destul de urât să vezi de exemplu când schimbi rapid armele cum acestea rămân uneori câteva secunde cu o textură de te doare mintea. La care se adaugă și unele explozii care arată cel puțin dubios (cea de la începutul jocului, când este aruncată în aer poarta fortului, e prima care-mi vine în minte). Și nu am înțeles nici ce caută opțiunea de Anti-Aliasing în setările video, dacă e doar de formă (chestie testată pe două plăci AMD, 4870 și 5850, NVIDIA nu am avut la dispoziție).
Odată ce ai terminat campania (mi-a luat vreo 5 ore pe Hard), ai la dispoziție modul Tier 1, unde poți relua nivelurile prin care tocmai ai trecut pentru a le termina cât mai repede, ca să te lauzi apoi cu timpul obținut (și alte statistici) în clasamentele online. Întreaga afacere devine însă mai dificilă, fiindcă o moarte prematură te forțează să repornești întreaga misiune, nu mai poți cere colegilor muniție dacă rămâi fără, viața se regenerează mai greu, HUD-ul e dezactivat aproape complet și nu mai ai nici crosshair.
Pentru a obține un timp bun, trebuie să te folosești de așa numitele Skill Kills, ce pun accentul pe precizie. Astfel, un headshot oprește cronometrul timp de 2 secunde, 3 headshots la rând -» 5 secunde, 2 inamici uciși cu un singur glonț 6 secunde și tot așa. E drept că modul Tier 1 sporește întrucâtva viața single-player-ului, în funcție de cât de mult îți dorești să fii �cel mai bun dintre cei mai buni�, dar între comportamentul robotic al AI-ului și scriptarea excesivă, nivelul de provocare este până la urmă unul artificial, slăbiciune pe care o poți exploata imediat cum înveți punctele de spawn și ordinea în care apar inamicii.
Ajunși în multiplayer, începătorii vor avea parte de o surpriză, pentru că engine-ul Unreal 3 este schimbat cu cel Frostbite, folosit în Battlefied: Bad Company 2. Asta înseamnă că nu mai ai slide, nu mai ai aplecare după colț (lean) și nici nu mai poți sta culcat pe burtă (prone), așa că toate șmecheriile pe care le făceai în single, gen sprint -» slide -» lean -» headshot nu mai sunt valabile aici. Lucru care cu siguranță nu va fi pe placul tuturor, mai ales dacă nu au răbdarea necesară să se acomodeze cu noile reguli.
Problema e că multiplayer-ul din Medal of Honor poate fi clasificat cel mai simplu drept �Bad Company 2 lite�. Și cu toate că are 4 moduri de joc, dintre care doar unul e oficial Team Deathmath, realitatea e că o să te confrunți cu un haos total, unde fiecare e de capul lui. Ai 3 clase (Rifleman, Spec Ops, Sniper) cu arme specifice pe care le deblochezi pe măsură ce joci, alături de diverse accesorii (țintire laser, muniție specială, amortizoare, grenade), dar nu mai există voice chat integrat și nici squads (exceptând o implementare dubioasă în modul Combat Mission). Așa că atunci când începe meciul, dacă nu comunici prin TeamSpeak / Ventrilo / Skype cu alți jucători din echipă, nu rămâne decât să mergi cu turma sau să stai pitit pe undeva și să-ți astepți victimele.
Rar întâlnești camarazi care să aibă habar că e nevoie să folosești o grenadă fumigenă pe o alee supravegheată de lunetiști ca să nu-ți pierzi capul pe drum, sau că trebuie să dezarmezi totuși bomba aia, nu să alergi ca o curcă beată pentru a avea cele mai multe kill-uri la sfârșitul rundei pe care tocmai o pierzi. Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, multe puncte de spawn sunt plasate senzațional de prost (Diwagal Camp Humvee, te iubim maxim!) și nu puține vor fi momentele în care vei reveni în luptă doar ca să mori imediat din cauza unui lunetist sau baraj de artilerie. A, da, când nimerești într-o echipă ce colaborează bine din instinct, ajungi să vezi și fața ceva mai tactică a multiplayer-ului... ca să ai motiv să înjuri mai cu spor pe următorul server.
Ca bonus, fiecare inamic ucis îți oferă puncte, iar odată ce obții un așa-numit Chain Score fără să mori în prealabil, primești acces la diverse acțiuni, ofensive sau defensive. Mortar sau Rocket Strike sunt la modă, mai ales când sunt folosite împotriva punctelor de spawn, ocazie cu care poți face și 5-6 kill-uri în câteva secunde. Evident, kill-urile respective îți oferă alte puncte cu care poți continua liniștit bombardamentul, spre exasperarea inamicilor.
Hărțile sunt destul de compacte, chit că numărul maxim de jucători este de 24, așa că nu trebuie să alergi foarte mult ca să găsești un inamic. Odată ce l-ai găsit însă, e foarte posibil să ai surpriza să observi că te execută liniștit din apropiere cu ditai pușca cu lunetă, sau că tragi 15 gloanțe în el și tot nu moare. De asemenea, senzația de �arcade� este una foarte pregnantă și m-am trezit dând headshots în bezna minții la distanțe respectabile, deși reculul unui AK-47 nu ar fi trebuit să-mi permită asemenea fapte de vitejie.
Înțeleg de ce DICE nu a vrut să construiască un multiplayer prea asemănător cu cel din Bad Company 2, dar abordarea de față a transformat Medal of Honor într-un hibrid care nu va reuși să-i atragă nici pe fanii Modern Warfare, nici pe cei BC2, fiindcă nu prea are cu ce. Iar venirea lui Black Ops luna viitoare va goli cu siguranță multe servere.
Problema e că nici single-player-ul nu reușește să-l ridice extraordinar de mult, iar indecizia celor de la Electronic Arts între a concura în multiplayer cu propriul joc (Bad Company 2) sau a se lua la trântă cu elefantul din cameră (Modern Warfare) îi va costa până la urmă pe termen lung.