De ce plâng chitarele?

Să fie clar. Mie nu-mi place deloc The Sims (şi nici milioanele de expansion-uri care adaugă câte un şifonier, un pat vibrant sau o femeie gonflabilă). Second Life îmi repugnă. Când am auzit iniţial de fenomenul Tamagotchi, am fost atât de traumatizat că am făcut apendicită la scurt timp după. Clonele şi derivaţiile de la bombele acestea mi se par metode de mulgere ale unor vaci deja sterile. Şi totuşi, toate aceste jocuri au băgat mai mulţi bani în buzunarele Maxis, Linden şi ai bişniţarilor virtuali cu ochi oblici decât ar putea publicul-ţintă să numere, drept pentru care părerea mea nu face nici cât o ceapă degerată, aşa că cel mai bine mă opresc aici.
Prima oară când am auzit că o să iasă Guitar Hero mi-am tras o palmă zdravănă, gata să evit YouTube-ul pentru câţiva ani şi jena unor „vedete virtuale” care şi-au făcut renume printr-o dexteritate complet inutilă. E ceva care sună nelalocul lui în titlurile „Dance Dance Revolution”, „Rock Band”, „Guitar Hero” sau „Singstar”. Printr-un complex mai ciudat de evenimente, dar pe care acum nu îl regret, Locke m-a trezit dintr-un dulce somn şi mi-a pus în braţe Guitar Hero III: Legends of Rock. Fă-i review. Lui cioLAN i-a plăcut. Mult.
L-am instalat cu un scepticism specific, gândindu-mă că simularea unui fenomen real şi uşor de obţinut (cum ar fi, să zicem, eh, cumpărarea unei chitare?) nu poate fi mare scofală şi probabil mă voi plictisi suficient de rapid încât să revin la jocuri mai bărbăteşti şi mai aproape de sufletul meu.

Cu un deget pe corzi şi altul pe clic-dreapta

Vă previn de acum – nu vă aşteptaţi la o întoarcere de 180 de grade. Nu e cazul. Guitar Hero III nu mi-a schimbat percepţia vizavi de jocurile care simulează fenomene muzicale sau artistice. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost playlist-ul. Majoritatea melodiilor din el sunt excelente, şi fac parte din repertoriul unui chitarist de calitate. Stevie Ray Vaughan, Eric Johnson, The Killers, Guns ‘n’ Roses, Rage Against the Machine, Muse, Black Sabbath şi Metallica sunt doar câteva dintre formaţiile incluse. După cum probabil v-aţi dat seama, muzica e suficient de variată încât să apeleze cel puţin parţial la sensibilitatea muzicală a majorităţii, cu atât mai mult cu cât melodiile sunt alese cu grijă.
Adevărat, nu toate sunt variantele originale, unele sunt reînregistrate, dar chiar şi aşa sună suficient de aproape de originale încât să nu fie deranjante. Cel puţin cele care m-au interesat, fiindcă, bineînţeles, au fost melodii care m-au enervat la culme (nu sunt nici fan Slayer, nici Slipknot, iar cele două şlagăre de la aceşti artişti se întâmplă să fie şi deosebit de grele...).
Eh, acum ajungem la partea mai interesantă. Jocul în sine. Secţiunea următoare conţine foarte multe ghilimele, ştiu, şi sunt intenţionate.
Jocul se desfăşoară în sincron cu melodia interpretată. „Notele” vin pe „fretboard”, în jos, şi trebuie apăsate tastele aferente fiecăreia, precum şi un „strum”. Sună mai complicat decât e în realitate, dar jocul tot rămâne foarte greu, cel puţin pe nivelurile superioare de dificultate (Hard şi Expert). Presupun că e mai uşor cu o „chitară”, adică un controller, dar, neavând ocazia să încerc jocul astfel, o să mă rezum la experienţa cu tastatură şi mouse.
Cred că am mai zis o dată că jocul e greu. Nu-i nimic. Mai zic o dată. Jocul e greu. Cu excepţia cazului în care jucaţi pe easy, va trebui să exersaţi un pic înainte să vă iasă melodiile fără multe zdrăngăneli pe lângă. Ceea ce e ok, după ce vă chinuiţi vreo două ore la o melodie pe hard, sentimentul de satisfacţie de a lua 4 stele pe ea vă mângâie pe „neck”.
„Hammer-on”-urile şi „Pull-off”-urile sunt relativ greu de făcut la început – acestea sunt posibilitatea de a schimba o notă fără să faceţi „strum”, dar sunt absolut esenţiale în majoritatea solo-urilor din joc. Puteţi compara aceste artificii cu combo-urile din jocurile Tony Hawk’s Pro Skater, Underground etc. Dar asta e explicabil, fiindcă GH3, după cum probabil ştiţi, e făcut de Neversoft. Drept urmare, anumite elemente din seria cu scânduri pe roţi şi-au făcut locşor şi în jocul acesta, şi anume posibilitatea de a cheltui banii adunaţi în carieră pe melodii noi, personaje noi, chitare, costume şi filme adiţionale. Ah, şi stilul cartoonish-pătrăţos al lui CannibalCandy s-a strecurat şi el în cutscene-uri şi meniuri. Ceea ce, apropo, e bine.
Career mode-ul constă în evoluţia de la o formaţie de categoria „cântăm în curtea cutare la un chef” la un duel cu Scaraoţchi în iadul chitariştilor, trecând prin toate etapele unei formaţii de succes. Da, am scris duel. Pe parcursul „campaniei” veţi întâlni doi chitarişti cunoscuţi, Slash (din GnR, Slash’s Snakepit şi Velvet Revolver) şi Tom Morello (Rage Against the Machine, Audioslave) cu care va trebui să vă duelaţi şi să-i faceţi să gafeze prin intermediul unor power-up-uri. După ce îi învingeţi, puteţi să îi achiziţionaţi de la magazinul din joc. Partea şi mai bună e că sunt chiar ei, cu mişcările specifice, cu motion capture şi tot tacâmul.


Dezacordare de opinie

De fapt, toată formaţia se supune melodiilor şi veţi vedea că există lip sync şi fiecare animaţie corespunde părţilor din melodie aferente. Solo-uri de baterie, părţile de bass, maimuţoiul de solist care se scălămbăie şi face semne metaliste către audienţă, totul e atât de dinamic şi sincronizat încât pare pe bune.
Guitar Hero e Guitar Hero, iar chitara e chitară. Nu au aproape nimic în comun, dar strict din punct de vedere al distracţiei, GH este un joc bun. E amuzant şi e teribil de haios să joci cu prieteni, fie că e duel sau campanie cooperativă. Playlist-ul, cum ziceam, nu prea are cusur. Jocul e pimp, în adevăratul sens ciocolatiu al cuvântului, dar nu e nimic mai mult decât atât. Şi dacă postează vreunul din voi filmuleţe pe YouTube cum aţi bătut nu ştiu ce scor pe melodia de la Dragonforce sper să muriţi lent, în chinurile unei manele cântate pe un Ibanez dezarcordat.
Autor: Koniec